Tratarea și eliminarea ilegală a deșeurilor
Directiva privind depozitele de deșeuri
Directive 1999/31/EC privind depozitarea deșeurilor, are un domeniu de aplicare larg și trebuie să se stabilească tipurile de deșeuri care pot fi depozitate înainte de a lua în considerare normele aplicabile.
Domeniul de aplicare
În sensul directivei, un depozit de deșeuri este un "sit de eliminare a deșeurilor pentru depozitarea deșeurilor pe sau în sol", inclusiv "siturile de eliminare internă" ale producătorilor de deșeuri și siturile utilizate pentru depozitarea temporară cu o durată de peste un an [articolul 2 litera (g)]. Cu toate acestea, depozitarea anumitor tipuri de deșeuri nu intră în domeniul de aplicare al directivei, cum ar fi deșeurile depozitate temporar înainte de a fi transportate în vederea recuperării, tratării sau eliminării în altă parte, precum și deșeurile depozitate înainte de recuperare sau tratare pentru o perioadă mai mică de trei ani sau înainte de eliminare pentru o perioadă mai mică de un an [articolul 2 litera (g)]. De asemenea, sunt excluse din domeniul de aplicare a directivei împrăștierea nămolului pe sol în scopul fertilizării sau al ameliorării, utilizarea deșeurilor inerte ca material de umplutură sau în scopuri de construcție, depozitarea nămolurilor de dragare nepericuloase de-a lungul cursurilor de apă mici sau a solului nepoluat sau a deșeurilor inerte nepericuloase provenite din activități de extracție [articolul 3 alineatul (2)].
Acceptarea deșeurilor în depozitele de deșeuri
Nu mai este permisă acceptarea în depozitele de deșeuri lichide, a deșeurilor corozive, oxidante, ușor inflamabile sau inflamabile, a deșeurilor spitalicești și a altor deșeuri clinice, precum și a anvelopelor uzate întregi [articolul 5 alineatul (3) și anexa II].
În plus, orice deșeu trebuie să fie supus unui tratament prealabil înainte de a intra într-un depozit de deșeuri, cu excepția cazului în care un astfel de tratament nu este fezabil din punct de vedere tehnic sau nu contribuie la reducerea cantității de deșeuri sau a pericolului pentru sănătatea umană sau pentru mediu [articolul 6 litera (a)]. CJUE a analizat această cerință pentru a stabili că statele membre trebuie să ia toate măsurile necesare pentru ca tuturor deșeurilor care pot fi supuse unui astfel de tratament să li se aplice un tratament care trebuie să reducă pe cât posibil impactul negativ asupra mediului și riscurile care rezultă pentru sănătatea umană, pe toată durata de viață a depozitului de deșeuri. Aceștia au obligația de a stabili și de a pune în aplicare cel mai adecvat tratament, inclusiv stabilizarea conținutului organic al deșeurilor, pentru a reduce cât mai mult posibil impactul negativ al deșeurilor asupra mediului și, prin urmare, asupra sănătății umane (cauza C-323/13 Commission v Italy).
Admiterea deșeurilor într-un anumit depozit depinde de clasa din care face parte depozitul respectiv: în special, există depozite pentru deșeuri periculoase (articolul 6) și altele pentru deșeuri inerte (articolul 4).
Operatorul unei gropi de gunoi trebuie să impună deținătorilor partea lor din costurile de exploatare a gropii de gunoi, de dezafectare și de monitorizare a acesteia în timpul și timp de treizeci de ani după închidere, și trebuie să ofere autorității competente o garanție financiară care să acopere toate aceste costuri atunci când solicită inițial autorizația de exploatare a gropii de gunoi (articolele 8 și 10).
În cele din urmă, cantitatea de deșeuri municipale biodegradabile care poate fi depozitată la groapa de gunoi a fost redusă la un procent din cantitatea din 1995: 75 % din 2006, 50 % din 2009 și 35 % din 2016, cu posibilitatea de a amâna atingerea acestor obiective cu cel mult patru ani [articolul 5 alineatul (2)].